În loc de încă o carte scrisă de Neagu Djuvara despre trecut, avem parte de data aceasta de o serie de interviuri; puțin dezamăgitor pentru subsemnata, care încă-și amintește vivid cât de mult a fascinat-o vocea lui nea’ Djuvara povestind despre istoria românilor, un fel de voce de bunico-profesor, pe care o ascultam distrată și atentă în același timp. Aparent, așa s-a născut și admirația lui Filip-Lucian Iorga. Și, până la urmă, citirea interviurilor n-a fost defel dezamăgitoare, fiindcă nici în formatul întrebare-răspuns povestirile istoricului nu își pierd vreun pic din farmec.

Ce mi-a plăcut: același stil de a povesti care mi-a captat atenția de fiecare dată, text însoțit de fotografii.