O poveste de viață sfâșietor de frumoasă. Am adorat să o recitesc, și, mai ales, ador că îmi pot împărtăși cu voi gândurile. Nu-i așa că o istorisire care are în centru un copil ajută la transpunerea noastră într-un univers unde evenimentele sunt altfel percepute (mai intens și mai veridic)? Dacă sunteți de acord, atunci o să vă placă enorm de mult astfel de cărți, precum este cazul acestei minunății, „Trandafirii din Mexic”.
În cele ce urmează veți descoperi, pe scurt, povestea unei fetițe care trece prin schimbări majore. Ușor ușor, se adaptează la noile situații de viață (trecerea de la un stil de viață luxos la unul extrem de modest este o provocare pentru oricine), se ambiționează să ducă la îndeplinire tot ce trebuie să facă (învață să facă lucruri pe care în mod normal le făceau oamenii casei și agricultorii de pe domeniul vechii sale case) și, nu în ultimul rând, regăsește bucuria și speranța de altădată grație împlinirii pe care o simte și persoanelor care țin la ea.
Anul 1930. Esperanza, o copilă în vârstă de 13 ani, a Trandafirii din Mexicărei familie este bogată (au podgorii, câmpuri de trandafiri, ferme) locuiește în orașul mexican Aguascalientes pe domeniul El Rancho de las Rosas. Visul frumos se năruie însă în momentul în care o tragedie le schimbă viețile pentru totdeauna, astfel că ea și mama ei, Ramona, se văd nevoite să o asigure pe Abuelita că se vor întoarce după ea și astfel să își părăsească țara natală pentru a fi în siguranță, avându-i alături și pe cei trei membri ai familiei, buni prieteni de altfel, care lucraseră pe domeniul casei. Astfel, după un drum lung și anevoios, toți ajung cu bine la destinație: o mare fermă din California unde vor munci pe câmpuri sau în fabrici. Iar Esperanza și mama ei vor trebui să împartă micuțele camere cu familia care le-a primit, neavând posibilitatea de a locui altundeva.
La început, copila nu putea percepe că lumea ei nu va mai fi niciodată la fel, dar, cu trecerea timpului și cu ajutor venit din partea celor care au ajuns să îi fie foarte dragi, se va adapta la noua ei viață. Va învăța cum să muncească în adevăratul sens al cuvântului (pe câmp și în fabrici, în condiții mai mult sau mai puțin plăcute) și cum să aibă grijă de casă, de copilașii familiei și de mama ei care s-a îmbolnăvit.
Inevitabil, va trece peste momentele dificile și va face tot ce îi stă în puteri pentru a-și clădi un trai bun, dovedind o maturitate din ce în ce mai profundă. Și, cum parcă universul a vrut să îi readucă aminte că fericirea și speranța nu o vor părăsi niciodată, chiar dacă uneori pot fi doar un pic mai greu de atins, la aproape un an de la momentul în care viața a luat o nouă turnură, veștile bune nu mai contenesc să apară. Astfel, Esperanza simte cu adevărat că poți fi din nou fericit dacă nu renunți să crezi și să îți dai toată silința pentru a-ți îndeplini visurile.
