Lucian Boia e unul dintre puținii istorici români care știu să pună întrebări incomode și să ofere răspunsuri la ele. Nu se ferește de temele controversate, nu menajează sentimentele patriotice și, de cele mai multe ori, preferă să privească un eveniment istoric din poziții total diferite față de cele cu care suntem deja familiarizați.
Așa se face că în volumul acesta Boia pornește de la afirmația des întâlnită în istoriile celor două mari războaie mondiale conform căreia Germania e singura vinovată pentru conflictele care au distrus continentul european, dar mai ales că Germania era predestinată să ajungă la nazism, lagăre și conflicte cu vecinii. Însă, la o analiză comparată cu vecinii săi, vedem că Germania nu era nici cea mai antisemită, nici cea mai pornită pe construit imperii, nici cea mai puțin democratică națiune europeană. Nici măcar nu era o națiune care și-ar fi dorit un conflict de asemenea amploare. Contexte diferite și împrejurări nefavorabile au amplificat războiul care ar fi trebuit să fie unul scurt, unul desfășurat între imperiul Austro-Ungar și Serbia. La fel, la finalul războiului, o pace dură prin termenii impuși Germaniei, o criză economică mondială, dar și o criză politică internă, au dus la creșterea popularității nazismului, chiar dacă votul democratic e cel care îi dă puterea lui Hitler.
Boia reia diverse teme comune în discuțiile despre Primul și Al Doilea Război Mondial și le întoarce pe toate fețele: democrația germană, pofta pentru un imperiu colonial, tentația de extindere spre est atât timp cât rușii nu-și pun la punct rețeaua de căi ferate, privirea răzbunătoare asupra Franței și multe altele. „Tragedia Germaniei” e un volum de mici dimensiuni, însă unul care aruncă o lumină nouă asupra multor evenimente despre care păstram în amintire doar perspectiva de manual școlar. Așa că e mai mult decât binevenită o asemenea carte.
