Puţine scrieri filosofice au dat naştere unor interpretări atât de diverse precum a făcut-o Tractatus-ul. De la lectura în cheie analitică şi în spiritul Cercului de la Viena pe care l-a şi stimulat până la interpretări mistice şi chiar de natură cabalistică, spectrul exegezelor pare de necuprins. Cu siguranţă, dimensiunea ambiguităţii sporeşte o dată cu observaţia că nici Bertrand Russell nu a reuşit să îi dea de cap.

Şi atunci cine suntem noi să ne măsurăm puterile cu o astfel de carte care, în plus, se pare că nu a fost tratată cu prea multă bunăvoinţă nici de autorul său, Wittgenstein al doilea, pentru adepţii separaţiei şi ai spiritului monarhic.

În ciuda exigenţei ulterioare cu care au fost tratate unele asumpţii ale lucrării, epistemologii stăruie în a-i acorda un rol esenţial pe drumul desluşirii surselor, întemeierii şi mai ales limitelor cunoaşterii. Iar dacă acesta ar trebui să fie cel mai scurt drum care să străbată mai bine de două milenii de filosofie în câţiva paşi, tot ar face un face un lung şi inedit popas la Tractatusul lui Wittgenstein.