Instinctiv ne imaginăm că o prăpastie ne desparte de sălbatici sau de oamenii trecutului îndepărtat, și ne adjudecăm în favoarea noastră această distanță aparent insurmontabilă. Ca umanitate a progresului științific ne uităm cu o superioritate indulgentă la rudele noastre „necivilizate”. Prin cercetările sale, Claude Levi-Strauss  umple acest gol, micșorează distanța noastră față de „sălbatici”, descoperind structuri antropologice comune. În articolele din Toți sîntem niște canibali ne demonstrează că bunul Moș Crăciun este un Saturn îmblânzit de comerț, că gîndirea științifică se întîlnește la granițele sale cu mitul, că față de japonezi nu facem lucrurile mai bine ci doar „pe dos”, că în loc să celebreze apariția agriculturii ca pe un miracol civilizator, antropologii au început să se întrebe: „dacă agricultura nu era nici necesară, nici dezirabilă, de ce a mai apărut?”. Și că, da, chiar și în zilele noastre, în societățile industrializate, practicăm canibalismul - și nu într-un sens tocmai figurat.