Doi pui de broască rămași orfani, plângeau pe lac de ți se rupea inima. Ceea ce s-a și întâmplat cu un corb, o cârtiță și un arici, care fiind în zonă au auzit sfâșietoarele „Oac! Oac! Oac!” și s-au apropiat. Înțelegând ce s-a întâmplat cu cele două broscuțe, s-au hotărât pe dată să le ajute cumva. Dar apoi, gândindu-se mai bine, și-au dat seama că nu prea au cum, pentru că modul de viață al micuțelor săltărețe de apă nu semăna cu al niciunuia dintre ei. Cum ar putea avea grijă de animăluțele de lac, corbul care are cuib în copaci, cârtița care trăiește în pământ sau ariciul care este tot mereu pe drumuri? Așadar, cu inima frântă, s-au resemnat. Chiar atunci a apărut o șoricică, însoțită de cei cinci șoricei ai ei. Aceasta, fără a sta prea mult pe gânduri, i-a luat cu sine pe cei doi pui de broască, să crească împreună cu șoriceii ei, spunând că, în fond, orice copil are nevoie în primul rând de dragostea părinților, apoi de alte lucruri. Și pentru că cei trei prieteni și-au exprimat îngrijorarea, expunându-și și argumentele pentru care ei nu s-au înhămat la o așa sarcină grea, mama-șoricică le-a dat și lor câte o sarcină, mai mică, după puterile lor. Așa se face că acum cei doi pui de broască au cinci frați, patru părinți și bineînțeles, multă, multă dragoste.
Povestea aceasta, atât de simplă, este plină de învățături. Citind-o, înțelegem că faptul de a fi diferiți unii de alții, fie prin culoarea pielii, fie prin obiceiuri alimentare, fie prin orice alte obiceiuri culturale, nu ne împiedică să-l iubim, să fim buni, să ne dorim să-l ajutăm și chiar să-l ajutăm, fiecare după puterile sale, pe cel diferit de noi. Este, în fond, o lecție de omenie și o invitație la a face fapte bune în orice împrejurare, dar mai ales în cele în care cel neajutorat este într-o mare problemă.
