Citesc de-a valma cărţi de memorii. Fie ele scrise de oameni de ştiinţă, vedete de cinema, medici, scriitori, artişti sau doar oameni care au stat martori unor evenimente, unor perioade, sau pur şi simplu propiilor vieţi. Mi se pare că, prin ele, se deschid porţi spre lumi în care nu aş putea ajunge altfel nici în timp, nici în spaţiu.
Ca mulţi alţii, adesea mă bucur să mă întorc în România interbelică şi regalistă. Citesc oricând memorii şi biografii ale reginelor, regilor, principeselor şi (mai nou) principilor noştri, dar şi ale celor care le-au stat aproape, deşi păstrez la loc de cinste o singură carte pentru sensibilitatea, onestitatea şi eleganţa sa – cea scrisă de Zoe Cămărăşescu.
De ce nu este, atunci, aceasta în fruntea preferinţelor? Pentru că, într-un moment de slăbiciune, am căzut pradă inteligenţei şi umorului lui Richard Feynman, dar şi nostalgiilor pe cât de străine, pe atât de apropiate ale lui Simone Signoret.
