Romanul Toate bufnițele este construit pe două planuri narative prin alternarea vocilor lui Lucian, un tânăr de o vitalitate incredibilă și a lui Emil, un personaj în vârstă și cam bolnav, ieșit la pensie și retras într-un sat de munte. Pe Emil, Lucian îl întâlnește când acesta îl salvează de la bătaia aplicată de un mecanic deoarece acesta fixase, în joacă, o taxă de trecere în dreptul unui copac prăbușit. Din momentul întâlnirii celor doi narațiunea lui Lucian, ancorată într-un trecut imediat, va alterna cu cea a lui Emil, care va parcurge etapele semnificative din copilăria sa din anii '40.
Lucian își rememorează copilăria cu emoție și sentimentalism. Descrierea sa este pură și liniară și se concentrează pe toate momentele trăite, reliefând frumusețea locurilor și descriind toate personalitățile ce i-au marcat copilăria. Pe de altă parte, avem o istorisire mai rece, în care Emil ne relatează propriile clipe de tumult și tristețe și prea puține momente luminoase din viața sa, care a decurs ternă și pe care o regretă acum. Emil este un ornitolog pasionat, iar bufnițele sunt animalele sale preferate, descoperindu-le în momentele de singurătate când era inginer constructor în munți, la Transfăgărășan. În mitologie, bufnițele erau considerate un simbol al înțelepciunii, iar limbajul lor era unul secret, putând fi descifrat doar de câțiva aleși. Precum o bufniță, Emil este un înțelept ce și-a ales un ucenic, pe Lucian. Tânărul băiat devine fascinat de Emil și începe să cerceteze cu o foarte mare curiozitate planșele acestuia despre bufnițe, sperând să deprindă acel limbaj secret. După o perioadă îl regăsim pe Lucian, la 23 ani, în postura de meteorolog, izolat în munți. El, care avea o gașcă de prieteni de care nu se despărțea, a devenit, asemenea maestrului său, un însingurat.
