John Green, autor american contemporan, scrie despre şi pentru adolescenţi, fără a cădea în clişee, în drăgălăşenii ieftine, ajungând să impresioneze cititori de toate vârstele. Povestea lui Hazel, o fată de 16 ani, bolnavă de cancer, este, în mod surprinzător, narată la persoana întâi şi depăşeşte toate aşteptările, întrucât are doza perfectă de umor, în ceea ce putea fi o amară tragedie. La un grup de sprijin pentru bolnavii de cancer, Hazel se îndrăgosteşte de Gus, iar relaţia lor, peste care pluteşte mereu ameninţarea morţii, îi ajută să se descopere, să înveţe unul de la celălalt şi să fie mereu conştienţi de propriile limite. Simplitatea stilului, nu simplismul, sinceritatea şi combinaţia de tragedie şi ironie, cu inserţii filosofice şi metatextuale deloc stridente, sunt câteva dintre motivele pentru care romanul lui John Green a fost numărul unu New York Times Bestseller, dar şi pentru care eu am dormit cu cartea pe pernă, vreme de câteva săptămâni.