În prefața acestei cărți, Horațiu Mălăele ne asigură că povestea pe care o spune aici este 100% adevărată, că s-a întâmplat aievea în copilăria sa miraculoasă, aidoma precum o povestește el acum, ajuns la vârsta senectuții, când întreaga viață se cade a fi recapitulată și, dacă se poate, înțeleasă, pentru a-ți încheia cum se cuvine socotelile cu sinele cel ce le-a trăit pe toate.

Tehomir este numele satului bunicilor săi, locul în care s-au petrecut cele povestite în această carte, în anul de grație 1957, pe când el avea 12 ani, era în clasa a VI-a și, din cauza unei carantinări forțate, fusese izolat de colegii săi de la școala din Târgu-Jiu. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă, asupra Tehomirului să se năpustească o serie de plăgi, asemănătoare cu cele din Biblie, la care el avea să fie martor. Mai întâi a venit peste sat un mare îngheț, ce a prăpădit o mulțime de animale, rămase stane de gheață în gospodăriile oamenilor, apoi s-a abătut asupra lor o ploaie ce părea să nu se mai sfârșească, ce a inundat toate gospodăriile, deversând inclusiv puturoasele latrine ce-au spurcat aerul cu damful lor nenorocit, miasmă ce a trecut totuși în urma unui alt șir de ploi, de data aceasta invocate de toți țăranii, de la preot, până la copii. Până aici, nimic de necrezut. Dezastre naturale de acest fel s-au mai întâmplat de-a lungul istoriei omenirii și se vor mai întâmpla cât va fi lumea. Dar ceea ce te va face să pui la îndoială cele relatate de către îndrăgitul actor, de-abia după aceea aveau să se întâmple. Mai întâi venirea unei tornade ce a părut că s-a înființat ca pentru a salva satul de doi intruși, doi comuniști și securiști, ce umblau din poartă în poartă pentru a-i convinge pe țărani, de cele mai multe ori prin tortură, să își dea pământul la „colectiv”, pe care i-a purtat în vârtej până sus de tot, de unde i-a lăsat apoi să se izbească de pământ, rupându-și mâinile și picioarele. Apoi, nenorocirea nenorocirilor, care l-a vizat în mod direct pe mult prea tânărul, pe atunci, Horațiu, a venit odată cu circul, care i-a răpit iubita, pe Ana, devenită între timp, invizibilă, asemenea misteriosului Ka.

Ajuns la finalul cărții, nici nu îți mai pui întrebarea dacă cele povestite s-au petrecut aievea sau doar în imaginația bogată a celui ce avea să părăsească în curând, atât Tehomirul, cât și propria-i copilărie. Și aceasta deoarece, de la un capăt la celălalt al cărții, Mălăele ne delectează cu un lung poem în proză, bine îmbibat într-un lirism de cea mai pură esență, pe care îl și împodobește pe alocuri, cu imagini fantastice desprinse atât din realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez, cât și din proza fantastică autohtonă a lui Fănuș Neagu.