Cel de-al treilea volum de teatru al celei mai noi serii de autor dedicată de către cei de la editura Humanitas lui Eugène Ionesco cuprinde trei (anti)piese, după cum le numește însuși autorul lor: Victimele datoriei, Amadeu și Tabloul. De bună seamă că nu întâmplător au fost ele aduse împreună, ci pentru că între ele se pot semnala o serie de teme comune, de obsesii recurente ale dramaturgului.
De exemplu, un element comun tuturor celor trei este transformarea unuia sau a mai multor personaje în alte personaje, în momente cheie ale piesei. Un altul ar fi crima, dar care, în malaxorul absurdului lui Ionesco, nu mai are valențe tragice, ci comice, tragicul ghicindu-se, de altfel, total pe dos, în scene pasibile de a fi comice. Apoi, între piesele Victimele datoriei și Amadeu (sau Scapi de el cu greu), se stabilesc și alte similitudini: ambele surprind criza cuplului conjugal ajuns la maturitate, ambele fac apel la memorie, la pierderea ei și mai ales la necesitatea stringentă a recăpătării ei (din aceste puncte de vedere, pot fi asociate și cu piesa Scaunele). De asemenea, în ambele apar polițiști, care sunt satirizați ca unii care mai mult încurcă mersul lucrurilor decât să își facă datoria, fie că recurg la abuzuri, ca în cazul primei piese, fie că se comportă hilar, ca în cazul celei de-a doua. Un alt element comun ar fi ideea de acumulare de bunuri materiale, care cel puțin în contextul pieselor, nu își are rostul: în Victimele datoriei, scena este invadată de cești, iar în Amadeu de mobile și ciuperci uriașe (aici se constată asemănări atât cu Scaunele, cât și cu Noul Locatar). Bineînțeles că nici Tabloul nu rămâne complet izolat. Această piesă are în comun cu Amadeu tema percepției antagonice asupra realității: frumosul este văzut ca fiind urât și viceversa, așa cum în Amadeu, cei doi soți se raportează la mortul din casa lor ca la un viu, de altfel, acesta se și comportă, uneori ca atare (crește continuu, îmbătrânește, ba chiar cântă), în vreme ce ei înșiși au lungi momente de nemișcare sau de apatie, ca și cum ar fi mai mult morți.
Dar dincolo de asemănări și deosebiri, fiecare dintre cele trei piese, reprezintă câte o mostră pură de geniu absurd, menită să ne zguduie modul de percepție asupra lumii, să ne întoarcă cu susul în jos, pentru ca mai apoi să ne arate că realitatea în care trăim este de cele mai multe ori iluzorie, esența adevărului despre lume și viață găsindu-se într-un alt registru, poate transcendent, poate interior, la care însă nu vom putea accede decât prin refuzarea acceptării ca atare, a realității vieții acesteia, bazată pe alipirea de valori trecătoare, pe conformism/ convenționalism și pe sisteme de legături de tipul cauză-efect.
