Noua carte a lui Mihail Vakulovski are un subtitlu semi-derutant: „poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice”. De ce este semi-derutant? Pentru că singurul aspect care ar putea trece drept „18+” ar fi limbajul copiilor moldoveni-sovietici, în care înjurătura este mai frecventă decât salutul oamenilor de pe uliță. Dar, dacă nu ne-am ascunde după deget, vom recunoaște că toți copiii, din totdeauna și de pretutindeni, s-au dat în vânt după cuvintele interzise, părânduli-se că, tocmai încălcând tabuurile de limbaj, devin mai grozavi, devin mai curând adulți și astfel vor fi mai repede luați în seamă de cei mari. Astfel încât, acest „18+” nu își găsește rostul decât în pudoarea elementară pe care o cere politicile editoriale. Dincolo de acest aspect, romanul își respectă 100% subtitlul, întrucât surprinde într-adevăr destul de multe aspecte ale copilăriei, așa cum se desfășura ea în tânăra încă, pe atunci, U.R.S.S.: propagandă socialistă fără limite, cultul lui Lenin, ca „tată” al tuturor copiilor sovietici, minciuna și manipularea privind presupusa sărăcie a copiilor din statele capitaliste și în special, a celor din S.U.A., școala bazată în principal pe muncile agricole și pe învățarea limbii ruse, care se făcea în mare parte prin învățarea de poezii în care era proslăvit Lenin, dar și organizarea de tabere școlare în care întrecerile sportive de tot felul făceau deliciul tuturor elevilor.
Pe pe altă parte, printre rânduri, se creionează într-adevăr și însăși copilăria Uniunii Sovietice, adică este surprinsă acea perioadă în care accentul nu cădea încă pe gulaguri și persecuții, sau cel puțin încă nu se aflase despre așa ceva, ci pe propaganda de partid, pe cultul personalității lui Stalin, pe lupta pentru supremație în cursa spațială, edificatoare fiind pasajele dedicate lui Iuri Gagarin, dar, totodată sunt semnalate și primele acte de rebeliune, atât în rândul copiilor cât și al adulților (vezi cazul poetului și cântărețului Vîsoțki) precum și primele semne de întrebare la adresa socialismului „paradisiac”.
Este interesant cum, deși este scris la persoana I, personajul-narator nu ține să iasă în evidență foarte tare, ci se prezintă mai degrabă ca o picătură din oceanul copiilor sovietici – moldoveni, comportându-se la fel ca ceilalți: înjură, îl persiflează pe vecinul și colegul Colea, marele adorator sincer al lui Lenin, fraternizează și empatizează cu Vîsoțki, se dă în vânt după Gagarin, se ia la trântă cu ceilalți copii, se dedă, împreună cu gloata zglobie la tot felul de drăcovenii puierile, se îndrăgostește, copilărește de cea mai frumoasă fată din școală, altfel spus, este unul dintre ceilalți.
Cât privește figura tatălui, invocată în titlul romanului, aceasta apare mai pregnant doar în prolog și în epilog, creând astfel efectul de „ramă”, scontat, de altfel, de autor, atunci când și-a propus să povestească despre propria-i copilărie, dar privită din perspectiva adultului de astăzi, ce împarte dorul de vârsta cea nevinovată cu dorul de tatăl plecat mult prea devreme în lumea celor blajini. În restul romanului, tatăl apare concret, mai degrabă episodic, dar, grație măiestriei autorului, duhul acestuia, care citește de dincolo de moarte fiecare rând al fiului în timp ce își scrie amintirile din copilărie, se insinuează, printre rânduri, pe fiecare pagină a romanului, ceea ce face ca acesta să fie străbătut, de la un capăt la celălalt, de o oarecare duioșie, de o oarecare gingășie și de un preaplin de melancolie.
