Străveacul Olgăi Tokarczuk este fără doar și poate o întruchipare metaforică a Grădinii Edenului din Scriptură. Asemenea Paradisului biblic, el nu este doar un loc, ci o dimensiune spațio-temporală de sine stătătoare, în care timpul are alt curs, oamenii au altă percepție asupra lumii și viața se desfășoară conform unor rânduieli primordiale de neclintit; are granițe fizice și râuri ce marchează teritoriul interior, dar în același timp, este cumva rupt de restul lumii văzute. Printre copii, întruchipări ale îngerilor, există credința că dincolo de granițe nu este nimic, ba chiar că nici nu s-ar putea trece granițele. Iar când granițele sunt totuși trecute, fie într-un sens fie în celălalt, acest gest echivalează cu o violare a ordinii dumnezeiești, cu ivirea unei spărturi în trupul magic al Străveacului, iar rânduiala, pacea și misterul acestuia sunt spulberate și dezordinea și haosul se năpustesc galopant asupra întregului ținut, ducându-l la pieire. Cu toate acestea, reminiscențe ale paradisului rămân până spre final, până dispare și ultimul om cu suflet curat, manifestându-se prin locuri misterioase ce crează în continuare materie din nimic, sau prin aceea că vremea merilor sau a perilor se încăpățânează să se deruleze după voia Domnului.

Străveacul și alte vremi se înfățișează astfel ca un roman mai degrabă mistic, cu puternice influențe ezoterice, în care personajele nu sunt oameni obișnuiți ci oracole prin viața cărora se manifestă voința lui Dumnezeu. Un roman ce nu s-ar putea povesti asemenea unei narațiuni oarecare, nu pentru că nu s-ar întâmpla fapte demne de a fi povestite, ci pentru că fiecare faptă este încărcată de o semnificație misterioasă și mistică, iar cititorul este răpit într-o stare de meditație, dorindu-și să pătrundă și să înțeleagă care este de fapt, misterul Străveacului.