De obicei nu sunt adeptul interpretării cărților în virtutea curentelor în care au fost scrise, ci încerc să mă bucur de lectură ca atare, îmbogățindu-mi pur și simplu mintea și sufletul cu elementele noi aduse de aceasta. Străinul, însă, este fix una dintre acele cărți pe care nu le poți altfel decât în cheia curentului în care au fost scrise. Mai exact, dacă nu ai înțeles existențialismul, Străinul nu va fi altceva decât un roman menit să-ți provoace un blocaj psiho-emoțional de cea mai mare frumusețe.

Pentru că este aproape imposibil de înțeles cum un om poate rămâne impasibil la moartea mamei sale, cu atât mai mult cu cât nu a avut relații tensionate cu aceasta de-a lungul vieții. Dar este și mai greu de înțeles cum un om poate ucide alt om, cu bună știință, fără a se simți măcar amenințat de acesta, ba mai mult, fără ca măcar să simtă acea voluptate criminală a ucigașilor în serie.  Și nu, nu este vorba despre un nebun, despre unul care nu mai este stăpân pe propriile alegeri. Ci doar despre un ins cu o viață cvasi-banală al cărui deviză în viață pare a fi: „mi-e totuna”. Un ins pentru care indiferența joacă inclusiv rolul conștiinței morale. Un om pentru care acel „mi-e totuna” este de fapt materializarea concepției existențialiste a dizolvării omului în neant după moarte, care se traduce în mod direct prin lipsa oricărei judecăți ulterioare a faptelor.