Cînd intri pe Strada Sardinelor dai mai întîi de gașca lui Mack, o mînă de oameni cu suflet mare, intenții admirabile și un talent deosebit de a da peste cap orice situație ordinară, pe care înveți încet să-i înțelegi și să-i accepți cu păcatele și candoarea lor laolaltă. Rînd pe rînd, faci cunoștință cu locuitorii străzii acesteia minunate, un micro-univers poetic, molcom, frămîntat în adîncuri de poftă de viață și dezamăgiri. Acest mic roman e mai puțin amuzant decît „Cartierul Tortilla”, mai puțin tragic decît „Oameni și șoareci”, mai puțin evanghelic decît „Perla”, mai degrabă e traversat de la un capăt la celălalt de o dîră de melancolie neostoită. Nu prea poți să-l descrii fără să-l tulburi, așa cum ne atenționează și autorul la început: trebuie să-l lași să își facă singur apariția, așa cum e.