Băieții lui Kenzaburō Ōe sunt o gașcă speriată, tristă și deseori violentă. Orfani, părăsiți de o societate japoneză aflată în plin război, înjurați și scuipați de țărani, îndrăgostiți de uniformele soldaților și de ideea de erou pe care să ți-l faci iubit – tinerii din roman te duc cu gândul, cum e și firesc, la copiii inocenți și violenți din Împăratul muștelor al lui Golding.

Nevoită să părăsească școala de corecție, gașca de orfani supravegheată de aproape de instructori, militari și privirile pline de ură ale țăranilor se îndreaptă spre munte. Acolo satele sunt mai sigure, relieful neprielnic încercărilor dese și nereușite de evadare, iar țăranii duri, însă poate primitori. Romanul se învârte în jurul a doi frați – prinși în aventurile orfanilor. Drumul dificil spre munte, adăpostirea într-unul dintre puținele sate care acceptă să le dea mâncare și adăpost până se încheie războiul. Apoi izbucnirea molimei, plecarea rapidă, peste noapte, a țăranilor și izolarea satului cu tot cu băieții de la orfelinat și restul cadavrelor închise în case.

Scriitura lui Ōe e ușor de urmărit: realistă, dură, uneori melancolică și apropiată de personajele sale, empatică, însă desenând o poveste liniară, potrivită pentru orice fel de cititor. Cred, în fond, că acesta e marele merit al romanului: o poveste teribilă, plasată la marginea războiului mondial, însă spusă simplu, fără prea multe bijuterii tehnice. Rezultatul? Un aparent roman de aventuri care naște întrebări la fiecare pagină și care te bântuie dimineața, când îți bei cafeau și te gândești la lucrurile importante care ți se întâmplă.