Starea de excepție ne este prezentată de către Agamben drept un concept controversat aflat la limita dintre juridic și politic, concept ce pune problema frontierei dintre cele două domenii. Practic, pe parcursul istoriei, starea de excepție a reprezentat o perioadă în care dreptul a fost suspendat temporar în numele apărării statului amenințat de un pericol exterior. Această suspendare a legilor a lăsat însă de multe ori loc unor abuzuri datorate faptului că cei aflați la putere au putut, pentru o vreme, deține atât puterea executivă cât și pe cea legislativă. Starea de excepție pare a fi, de fapt, un gol, un vid de drept în care justiția și viața se contopesc sub un singur concept. Acest vid a creat terenul favorabil apariției statelor totalitare în Europa, Stalin, Hitler, Mussolini sau Franco fiind figuri emblematice ale acestei perioade.
Concluzia lui Agamben este una interesantă. Nu există o articulare între viață și lege, ea fiind una artificială care, în starea de excepție, își dezvăluie adevărata formă prin încercarea violentă de a separa cele două concepte. Cultura noastră este străbătută de două tensiuni opuse, una care încearcă să supună viața unor norme rigide și una care încearcă să suprime această structură normativă. Înțelegerea acestei relații nu poate veni decât din analiza acestei suprapuneri care, odată demascată, ne relevă adevărata formă a dreptului.
