B. Vian creează o lume perfectă, care, pe măsură ce ni se descoperă, se îmbolnăveşte. Colin o cunoaşte pe Chloe, o fată la fel de frumoasă ca melodia lui Ellington care îi poartă numele. Odată cu declanşarea iubirii, se declanşează şi boala, cele doua coexistând de la un punct încolo şi chiar identificându-se, în final. Fetei îi creşte un nufăr imens într-unul dintre plămâni, iar singurul lucru care funcţionează ca antidot în acest caz de maladie sunt florile, care, prin parfumul şi prezenţa lor, reduc din răul dinăuntrul lui Chloe. Pe măsura ce universul lor îşi pierde stabilitatea şi armonia de la început,  florile, ca simbol al acestora, invadează din ce în ce mai mult spaţiul acesta odată fericit, dar acum din ce în ce mai sărăcit. Suprarealul defineşte universul acestor personaje: boala este un Nufăr, armele cresc din căldura corpului omenesc, pick-up-urile nasc cocktailuri, şoarecii au conştiinţă, plafoanele se coboară şi pereţii se îngustează .

Suprarealismul funcţionează în această poveste ca un analgezic al tragismului ei. Creatorul (Vian) ei pune mare accent pe factorul estetic. Folosindu-se de mijloacele suprarealiste, nu o lasă să cadă în vulgar şi urât, deşi acestea pândesc la uşă. Ne poartă prin ea, ca printr-o feerie.