Un thriller horror cu accente psihotice marca Poe? Păi, personajele lui Poe îşi găsesc întotdeauna răspunsul în răsturnările fantastice de situaţie…

Dramă existenţialistă cu accente fantastice sau absurde? Atunci de ce absurdul se face simţit doar la sfârşitul romanului, fiind în rest de un realism consecvent? Fantasticul este susţinut de jocul acelor coincidenţe care se repetă mult prea des în evoluţia romanului?

Undeva Gazdanov îşi pierde busola şi, implicit, îl face şi pe cititor să se simtă pierdut în lectura romanului său – sau sunt eu de vină? Nu faptul că nu-l pot înregimenta într-un stil sau gen literar mă face să-l consider debusolant şi debusolat pe Gazdanov, ci faptul că pare să nu reuşeaşcă să ducă la bun sfârşit ce şi-a propus cu acest roman – la fel de pierdut şi indecis ca şi personajul principal… Asta a vrut să facă, de fapt?

Vă aștept pe cartepedia ca să-mi expuneți impresiile voastre cu privire la spectrul lui Gazdanov. Între timp am să mă perpelesc la un Foc Palid.