Când a fost publicat, „Sonia ridică mâna", al doilea roman al Laviniei Braniște, se bucura de o recepție pozitivă. Printre onoruri se numără și premiul „Sofia Nādejde". Cert e că, odată cu romanul ăsta, Lavinia Braniște a devenit vârf de lance în Ego Proză.

Sonia ridică mâna și pune întrebări în stânga și-n dreapta dar nedumerirea continuă. Răspunsurile obținute nu o mulțumesc și protagonista se afundă încet și sigur în nisipurile mișcătoare ale unei lumi nuanțate și complexe pe care se străduiește să o înțeleagă.

Sonia Mihalache e contactată de regizorul Vlad Petre în vederea scrierii unui scenariu de film, un lung metraj ce tratează relația dintre Elena Ceaușescu și fiica ei, Zoia. Sonia începe să se documenteze și să pătrundă în lumea unui regim aruncat în coșul de gunoi al istoriei României dar care încă duhnește puternic.

Răspunsurile, așa cum sunt ele, nu vin din arhive și cărți sau filme documentare ci de la oamenii din jur: părinți imperfecți, iubiți, moși, babe, pseudo-revoluționari, foști securiști, pe scurt oameni obișnuiți din societatea post-decembristă.

„Sonia ridică mâna", cu toată maturitatea și disciplina prozei, pare să se învârtă deseori în gol. E o carte plină de îndoieli, confuzie și răni încă necicatrizate. În plan mai concret, e un roman al unei lumi despărțite de o prăpastie, un hău creat de cutremurul schimbării care i-a lăsat pe bătrâni pe o parte și pe tineri pe cealaltă.