Prima regulă: Să nu-ți dai numele real și, mai ales, să nu îți arăți buletinul nimănui. A doua regula: Să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni. Iată regulile care guvernează Ferentariul postceaușist unde Adi, un fost jurnalist cu înclinații homosexuale, se mută pentru a-și putea scrie teza de doctorat despre manele, părăsind-o pe Ana, iubita sa. Printre smărdoi, boschetari, drogați, bătăuși, el este fraierul plăpând care dă țigări, care ascultă cu răbdare poveștile din bodegi. Totul se schimbă atunci când îl întâlnește pe Alberto, un fost pușcăriaș, membru al unei familii interlope, care a descoperit homosexualitatea în închisoare. Dragostea acestora nu durează mai mult decât banii. Ajung să ceară țigări pe strădă, Adi începe să aibă procese de conștiință în legătură cu promisiunea făcută lui Alberto, de a-i procura un buletin și un loc de muncă, de aici și cinismul situației.
Oamenii Ferentariului sunt fie foști pușcăriași, fie analfabeți bătăuși, astfel că lumea Ferentarilor se apropie de un realism greu de digerat privit cu o detașare cinică.
Ce face diferit acest roman față de cele scrise până acum (în Vest și nu numai), față de bine-știuta călătorie inițiatică în descoperirea homosexualității, este circumscrierea acesteia în spectrul vieții mizere de cartier, sexualitatea fiind asumată într-un discurs onest, narațiunea curgând sub impresia puternică de firesc.
