Dacă știți cine a fost Simeon stâlpnicul, aveți deja o idee cam pe unde ajunge romanul lui Cimpoeșu. Dacă nu, căutați-l pe net că e la un click distanţă. Long story short, nea Simion e un cizmar din Bacău care-și deplânge infamia profesiei de când cu Ceaușescu iar într-o zi, pe la început de octombrie 1997, se decide să se mute în liftul blocului în care locuiește, blocându-l undeva între ultimul etaj și casa liftului, într-un exercițiu simbolic de ascensiune. Restul locatarilor sunt, la început, nedumeriți, dar, pe zi ce trece, găsesc în Simion un confesor ideal care nu mai contenește să vorbească în pilde, găsindu-l, evident, pe Dumnezeu.
Cartea e scrisă dinadins într-un stil amuzant și ironic pe care mie îmi place să-l denumesc stilul „constatarea unei extorsiuni de degajament" și mi-l și imaginez pe Cimpoeșu zâmbind pe sub mustață în timp ce punea pe hârtie sau ecran o puzderie de glume cumva bătrânești dar foarte reușite într-o proză caragialiană pe care o auzeam în cap în vocea și ritmul naratorului ăluia de filme de propagandă de prin 1980. Limba de lemn și înfloritura inutilă sunt acolo cu un scop, acela de a ne trimite chiar mai înainte de 1997, în vremurile dinaintea a ceea ce locatarii numesc „evenimentul" iar noi restul „revoluție".
Și asta pentru că locatarii aleși de autor sunt trecuți de prima tinerețe și navighează perioada de tranziție din România ca niște antilope bete într-o savană plină de lei și hiene, așa cum probabil au făcut-o majoritatea. Pe restul, Cimpoeșu îi trece la capitolul 'întreprinzători'. Simion are mulți vecini, iar ei se așează în pagini, ordonați, cam pe două treimi din carte, cu micile sau marile lor drame de oameni la limita sărăciei într-un bloc rămas înghețat în timp și pe care rar l-ați mai vedea în ziua de azi. Cimpoeșu îi conturează frumos drept poeți neînțeleși ce se împăunează din nevoia de a da impresia că mai înțeleg și ei ceva din lumea asta nouă și înspăimântătoare în care capitalismul sălbatic îi mănâncă de vii cu țepe gen Caritas și multe altele.
Simion apare mai încolo, învăluit în mister, ca un sihastru înțelept și cu răspunsurile la el dar căruia, în mod clar, pare totuși să-i lipsească măcar o doagă. El rămâne o voce care răsună din întunericul unui lift fără bec și dă impresia că ar ști mai multe decât se cuvine, ceea ce îl ridică în ochii colocatarilor la statutul de sfânt. În romanul ăsta, Petru Cimpoeșu tratează probleme reale, dar o face ca un unchi glumeț care nu se ia în serios. Ecosistemul blocului de opt etaje e parcă subiect de documentar istoric în 2021, căci personajele lui sunt acum pe cale de dispariție în lumea reală. Să fim totuși recunoscători că noi am prins, cum se zice, vremuri mai bune.
