Romanele distopice respectă, de regulă, un anumit tipar care le fac până la un punct previzibile: forțele rele, dictatoriale și extrem de puternice stăpânesc mulțimea supusă și bine îndoctrinată. Un conflict sau un cataclism duce la o apocalipsă ce pune capăt civilizației așa cum o știm noi. Rezultă o nouă societate ținută bine în frâu de conducere – o civilizație care trebuie să lupte pentru supraviețuire prin propriile mijloace, trăind tot timpul cu frica invaziei exteriorului.

Silozul lui Howey respectă îndeaproape tiparul: un cataclism, atomic probabil, rade omenirea de pe fața pământului. O comunitate de câteva mii de oameni trăiește bine îngropată în pământ într-un buncăr construit după forma unui siloz. Zeci de etaje, despărțite printr-o scară de metal, separă meseriile, castele și aspirațiile locuitorilor din Silozul 18. Regulile lor sunt sfinte, încălcarea duce la curățire ­– expulzarea în exterior și moartea imediată. Însă când fostul șeriful Holston alege de bunăvoie să-și urmeze soția în ritualul curățirii, noul șerif – Juliette – decide că acest caz merită o atenție deosebită. Nici prin gând nu îi trece că va urma o luptă pentru putere întâlnită doar în legendele sinistre din trecutul lor. Și nimic nu o pregătește pentru propria curățire, pentru exteriorul toxic și, mai ales, pentru imaginea celorlalte silozuri.

Un roman pe care l-am citit cu plăcere și pe care l-am terminat foarte repede, în ciuda grosimii sale. Hugh Howey nu are o imaginație puternică, însă personajele sale sunt bine creionate și te fac să le îndrăgești imediat. Garantez că veți urmări cu sufletul la gură aventurile lui Juliette, mai ales că nimic nu e sigur în lumea silozurilor.