Hermann Hesse este unul dintre scriitorii mei favoriți și, în mod paradoxal, unul dintre aceia de care îmi este foarte greu să mă apropii, știind că fiecare frază scrisă de el ascunde câte un mister, pe care, nefiind în cea mai bună formă, s-ar putea să nu îl descopăr sau să nu îl înțeleg pe deplin, pierzând astfel, poate pentru totdeauna, un sens adânc despre lume și viață.
De asemenea, Siddhartha a fost o carte pe care am luat-o în mâini de zeci de ori, cântărind-o, adulmecând-o, dar neavând curaj să încep lectura. Dar nu îmi pare rău că am amânat citirea și descifrarea ei până acum. Deși printr-o raportare directă la titlu s-ar putea crede că este doar un alt roman cu irizări spirituale, el este mai curând unul despre OM. Și nu despre mantra „OM”, vocabula sacră pentru adepții lui Buddha, căreia i se dedică, de altfel, un spațiu generos în acest roman, ci despre natura umană, înțeleasă cât mai în esența ei, dincolo de religie, de credință, de filosofie; despre esența spiritului uman care poate fi definită printr-o perpetuă simbioză între virtute și greșeală, între stăpânire de sine și slăbiciune, între acceptare și dezicere de sine. Iar prin gura personajului Siddhartha, Hesse ne recomandă să acceptăm ideea că nu există nici oameni perfect buni, nici de tot răi și că cel mai bine ar fi să nu judecăm pe nimeni și să căutăm să vedem întotdeauna doar partea bună din fiecare.
Cât despre nuvela Călătorie spre Soare-Răsare, aș spune doar că, în ciuda pistei fals-ezoterice pe care ne conduce autorul, punându-ne perspicacitatea la încercare, învățătura ce răzbate din hățișul intrigilor este una expusă cândva și de Hristos: „Cel ce dorește să fie mai mare între voi să fie tuturor slugă”. Restul e literatură, și încă din aceea de cea mai bună calitate.