Fredrik Backman este unul dintre cei mai citiți și iubiți scriitori contemporani, ce a cucerit inimile a milioane de cititori din întreaga lume cu romanele Un bărbat pe nume Ove și Bunica mi-a zis să-ți spun că-mi pare rău. Eu am citit doar prima menționată, ce mi-a plăcut tare mult datorită sensibilității cu care morocănosul Ove este creionat. De ceva timp zic că vreau să mai citesc și altceva de la scriitorul suedez, și cum seria Beartown are trei volume, am decis să lecturez ceva mai scurt. Așa că am ales cea mai nouă traducere a sa de la noi – Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung.
Contrar lungimii titlului, acest volum este o nuvelă. O nuvelă scurtă, ce se citește în mai puțin de o oră, dar o nuvelă ce nu se va lăsa până nu îți stoarce câteva lacrimi. Povestea urmărește declinul unui bunic a cărui minte îl lasă tot mai mult pe zi ce trece. Alături de el este nepotul lui, ce la o vârstă fragedă vrea să înțeleagă ce i se întâmplă eroului său.
„ – Te doare pe dinăuntru?
– Tot mai puțin. Asta-i partea bună cu uitatul. Că uiți și lucrurile dureroase.„
Subiectul volumului deja promite momente dureroase, emoționante și greu de dus pentru oricine. Bătrânețea nu ține cont de dorințele sufletului de a-și vedea nepotul crescând, de a știi măcar cine e, și își impune propriul curs, ce în cazul protagonistului nostru este unul amar, ce se vestejește pe zi ce trece.
Intrăm în mintea debusolată a bunicului și dăm peste o cantitate imensă de dragoste și recunoștință, dar și peste multă suferință, dor și regret. Aceste emoții sunt blând împletite într-o scriitură simplă care transmite cele mai puternice trăiri interioare.
„Cine se grăbește să trăiască se grăbește să piardă.„
Poate treci cu bine peste primele pasaje, poate amintirile din tinerețea bunicului nu te impresionează în mod deosebit, dar la un moment dat naratorul îți găsește punctul sensibil și are grijă să te facă conștient de propriile experiențe. La mine momentul de crăpătură s-a produs undeva spre sfârșitul cărții, când mi-am dat seama cât bine știe Backman să descrie miezul sufletului. E drept că acesta alege mereu subiecte predispuse la durere și emoție, dar reușește mereu să livreze povești ce îți ung sufletul.
„Șansa să se răsfățăm nepoții e un fel de a le cere iertare copiilor noștri.„
Cred că această nuvelă este exemplul perfect de esențele tari se țin în sticluțe mici. Sigur, povestea putea fi depănată fără probleme pe lungimea a 300 de pagini, dar uite că această filă cathartică își face treaba în cele câteva zeci de pagini. De multe ori nu ai nevoie de volume întregi pentru a aborda cele mai intense subiecte, ci doar de un subiect bun și o scriere duioasă, ce știe cum să schițeze esența umană.
„De fiecare dată când mă lași, mai îmbătrânesc un pic. Fiecare rid e un rămas-bun de la tine.„
Nu cred că mai are rost să spun că recomand acest volum, este perfect pentru decontarea de cotidianul anost, se citește într-o ședere și care poate aduce un râu de lacrimi și o cugetare la propriile amintiri, experiențe, familie, prieteni. În plus, ici colo avem presărate și câteva ilustrații ce scot în evidență cele mai importante momente din poveste.
„ – Odată, profa ne-a pus să scriem care credem noi că e sensul vieții.
– Și ce-ai scris?
– Compania altora.„
