Pe când era încă un copil, călătorul cu pantofi verzi a văzut la televizor execuția Ceaușeștilor și din acel moment a descoperit că are o superputere, aceea de a simți durerile oamenilor. El își va petrece restul copilăriei în haosul general, instaurat imediat după căderea comunismului și perpetuat mult și bine, braț la braț cu așa-zisa tranziție. De fapt, haosul acesta, definit prin incertitudine, instabilitate și neîncredere între oameni, nu este altceva decât ecoul firesc al atmosferei create de cuplul dictatorial, singura diferență fiind aceea că, după moartea acestora, fericirea nu mai era obligatorie. Înzestrat cu superputerea sa și cu pantofii săi verzi, artificiu livresc ce poate trimite la povestea lui Muc cel Mic, personajul-narator străbate lumea întreagă în căutare de noi și noi dureri, pe care le colecționează, fără însă a-și aroga virtuți mesianice, deși Hristos apare ca personaj în povestea sa, sub chipul funcționarului Franz Kafka.
Dacă subiectul în sine al cărții nu este unul degrabă convingător, literatura generată de căderea comunismului și primii ani ai capitalismului românesc fiind destul de bogată și variată, poate vă va incita la lectură structura inedită a acestui mini-roman: împrumutând de la Bohumil Hrabal trucul frazei fără de sfârșit, Andrei Crăciun reușește la rândul său să creeze o astfel de frază, pe care însă o dispune sub forma unei spirale epice în care personaje și întâmplări aproape neverosimile se succed, creând o poveste-stare despre suferința mascată sub vălul visului, pentru a fi mai ușor suportabilă într-o realitate complet irespirabilă.
