Până nu demult, am crezut că publicitatea este cea mai enervantă chestie care ne populează, cu sau fără voia noastră, viețile. Și aceasta deoarece de când mă știu, am avut un mare ghimpe împotriva consumismului decelebrat, adică a cumpărării unor produce nefolositoare sau a unora fără de care s-ar putea trăi foarte bine, sau chiar mai bine. Și de fapt, încă sunt de acord cu această idee, atâta timp cât reclama, sufletul comerțului cum i se mai spune printre cunoscuți, își propune doar să vândă cu orice preț un produs oarecare.
Ecuația se schimbă însă când textul publicitar nu își mai propune să vândă doar un produs, ci și o idee, un concept, un etalon de funcționare a vieții, chiar dacă, implicit sugereaz și consumarea unui anumit produs. Iar faptul că există și o astfel de publicitate l-am decoperit citind cartea Sfaturi al naibii de bune (pentru oameni talentați) a lui George Lois, un grec, un Platon altoit cu Alexandru Macedon al publicității, care odată ajuns în Statele Unite ale Amercii a revoluționat din temelii conceptul de publicitate, nelansând pe piață decât sloganuri/afișe care aveau la bază o Mare Idee, un concept unic, menit să stârnească, să semene în mintea privitorului/cititorului/consumatorului și altceva decât dorința furibundă de a consuma un produs. Să îi pună mintea la lucru, să îi deschidă noi orizonturi de gândire sau de percepție asupra lumii.
Cu siguranță cea mai mare realizare a lui George Lois, dincolo de prezența coperților sale pentru revista Esquire în Muzeul de Artă Modernă din New York, este soldarea cu un succes răsunător a campaniei sale din anul 1975 prin care le atrăgea atenția polițiștilor și procurorilor din Paterson, New Jersey, asupra faptului că arestarea lui Rubin „Hurricane” Carter și condamnarea acestuia la 300 de ani de închisoare pentru pretinsa ucidere a trei albi, fusese o eroare judiciară și o nedreptate rasială. Așadar, maniera lui George Lois de a face publicitate a reușit să salveze o viață de om. Și poate nu doar una.
