Ce-ar fi dacă, în sfîrșit, vecinii stelari pe care unii își doresc atît de mult să-i întîlnească și-ar face apariția și totul ar fi în regulă? Dacă războaiele ar înceta, bolile ar fi eradicate în totalitate, violența, foametea și celelalte chestiuni neplăcute cu care se confruntă omenirea s-ar dizolva în umbra istoriei, care ar fi următorul pas pentru noi? 

Să începem: navele uriașe acoperă cerul marilor orașe, Supraveghetorul Karellen este scump la vorbă și rămîne ascuns, dar rezolvă problemele umane fără să ceară, contrar tuturor așteptărilor, nimic în schimb. Decenii mai tîrziu, cînd ecourile terorii și neîncrederii inițiale se mai potolesc, Overlorzii se arată, în sfîrșit, locuitorilor tereștri, iar înfățișarea lor este una complet neașteptată. În timp ce lipsa de griji și de ambiție izvorîte din bunăstare pun stăpînire pe planetă, ceva se dezmorțește încet în omenire. Pasul următor se pregătește, dar nu ne aparține tuturor. 

Aparent simplă, ipoteza pe care o propune Clarke în debutul romanului dă naștere unor întrebări din ce în ce mai complexe: este creativitatea umană strict generată de conflict, nevoie sau suferință? Este omul un scop în sine în univers? Care sunt limitele cunoașterii reciproce și are ea vreun sens în cele din urmă? Cu toate ca precede Odiseea cu cincisprezece ani, “Sfîrșitul copilăriei” mi s-a părut mai bogată în întrebări și mai curajoasă în teorii. Cu un ritm destul de lent în desfășurare, acest scurt roman trece cu grație din zona science-fiction într-o parte mai filosofică a ficțiunii speculative, dar poate constitui, negreșit, o surșă nesecată de discuții pentru fanii oricărui gen înrudit.