Autoarea face distincție între impostor și impostor. Ce îi diferențiază pe cei doi, în afară de scrisul în italice, este interiorizarea. Impostorul înșală deliberat oameni. Impostorul simte că nu-și merită reușita/locul. Specificitatea imposturii stă în conflictul ce se naște între social (poziția ocupată) și intimitate (reprezentarea de sine). Din ea – numai rușine și culpabilitate. Teama de a fi descoperit. Însă, a te simți impostor înseamnă a fi reușit în prealabil; măcar atât. Doar învingătorul își poate contesta locul (deja) ocupat. 

Cartea are capitole scurte care vorbesc despre impostură în diverse ipostaze și situații, despre oameni care s-au simțit astfel, despre laturile extreme ale sentimentului sau despre cauzele sale. Într-unul dintre capitole, am citit despre Kafka, într-altul despre Van Gogh și în altul despre Adolphe, personajul lui Benjamin Constant. O recomand pasionaților de eseuri filosofice, celor care se simt mai proști/urâți/nedemni decât sunt percepuți în realitate, fețelor zâmbitoare, ca să se trezească, și fețelor încruntate, ca să se destindă. Se potrivește unei realități cotidiene, nu unei vacanțe.