Suntem în lume o singură dată, spune Jan în scrisoare. Nu crede nici în viața după moarte, nici în reîncarnare. În ciuda faptului că și-a urmărit iubirea de-a lungul Europei, deși a privit mereu spre stele, Jan era un om de știință. Pus în fața propriei efemerități, acesta rupe granița dintre viață și moarte prin scrisoarea pe care fiul său o va citi când el va fi de mult plecat. De fapt, Jan forțează universul să le acorde șansa unui dialog. Frământările existențiale ale tatălui se rezumă la întrebarea: Tu ce ai fi ales dacă ai fi avut posibilitatea? Ai fi ales să trăiești scurt timp pe Pământ, pentru ca numai după câțiva ani să fii smuls de acolo, fără ca vreodată să te poți întoarce? Sau ai fi refuzat? Ai doar aceste două alternative, căci așa sunt regulile. Dacă alegi să trăiești, atunci alegi să și mori.

Romanul urmărește atent latura feminină a unei familii estoniene timp de trei generații, familie care este dezbinată de venirea comunismului, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Aliide, personajul principal, se căsătorește cu un activist comunist de țară, Martin, însă este îndrăgostită de soțul surorii ei, Hans, pe care îl ascunde mai mulți ani. Hans Pekk, fiullui Eeirik, țăran estonian, reprezentantul Estoniei tradiționale și profunde mi se pare cel mai interesant personaj al romanului. Imaginea poetică pe care Sofi Oksanen o folosește pentru a exprima suferința lui Hans în sensul pierderii soției și fiicei sale este demnă de cele mai bune pagini ale Hertei Muller.