Dacă ar fi existat posibilitatea să îi pun o singură întrebare marelui regizor, aceasta ar fi aceea pe care și-a pus-o și lui însuși, dar la care nu a răspuns:  “Merită oare să muncești pentru a-ți auzi propriul ecou?”

Din păcate, Tarkovski nu există în timpul meu, iar întrebările mele sunt inutile.

Deși arta este adresată tuturor, nu este simțită la fel de către oricine. Ea trebuie să cauzeze un șoc emoțional, trebuie acceptată și nu în ultimul rând, trebuie percepută la un anumit nivel sufletesc.

Acest om a deschis o nouă lume. Ne-a propus să credem în ea sau să o respingem.

Pentru mine, filmele lui Tarkovski au fost o revelație. Capodopera lui continuă să trăiască după propriile sale legi.

“Sculptând în timp” rămâne un testament în care Tarkovski își explică arta la modul cel mai personal. Scrie despre credință, filosofie, literatură. Şi, cel mai important, își asumă și își justifică greșelile.

Geniul cinematografiei ruse moderne a murit exilat în Paris, în decembrie 1986, nu mult după ce a terminat “Sculptând în timp”.