În 1989, Hrabal scrie o serie de scrisori către April Gifford, o tânără din America atât de îndrăgostită de cărţile lui, încât a învăţat limba cehă pentru a-i citi opera în original. Amintiri, numeroase referinţe literare (mai ales la Tărâmul pustiit al lui T.S Eliot), comentarii la situaţia politică din acea vreme sunt împărtăşite cu umor şi amărăciune, dar mai ales cu o maturitate înţeleaptă şi jucăuşă. Bohumil Hrabal scrie despre evenimente literare, despre exilul lui Kundera, însă nu uită să insereze episoade legate de pisicile lui, de ieşirile sale în baruri, dar şi gânduri despre moartea soţiei sale. Astfel, volumul se dovedeşte a fi o minunată combinaţie de memorialistică şi epistolar, cu o nuanţă deosebită, întrucât scrisorile nu vor fi trimise nicicând Dubenkăi.