Despre comunism și toate ororile sale, despre infama farsă a istoriei care a fost Revoluția din decembrie 1989, despre șocul revenirii la „democrație”, despre Fenomenul Piața Universității, despre absurdul mineriadelor, despre perpetua glumă sinistră care a fost „tranziția”, despre rușinoasele guvernări postdecembriste, despre coșmarul „Colectiv”, despre euforia #rezist, despre Fenomenul Piața Victoriei, despre astăzi. Despre toate acestea scrie poeta Ruxandra Cesereanu în a sa „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară”, concepută sub forma unui lung poem-manifest, prin care aceasta își eliberează sufletul și cugetul de toată durerea acumulată în câteva decenii de viață trăită, rând pe rând, sub zodia fricii, a terorii, a speranței, a iluziei, a deziluziei, a frustrării, a durerii.
Deși este un poem-strigăt, născut din imposibilitatea de a mai tăcea și din supradoză de răbdare, tonul este unul calm, lipsit de orice formă de resentiment. Ceea ce denotă, nu atât acea resemnare ce anesteziază simțul civic, cât mai degrabă speranța că în curând, românii, conștientizându-și trecutul ale cărui umbre s-au alungit până în prezent, se vor trezi și vor lupta mai mult pentru un trai onorabil, speranță ce izvorăște din credința că Dumnezeu nu va mai îngădui acestui popor să se umilească, ci-i va insufla dragostea de sine, ce-l va ridica la luptă împotriva „cozilor de topor”.
