Scriitorii sunt şi ei oameni. Cam asta este concluzia pe care au tras-o, din cate am văzut şi discutat, mai toţi cei care au citit cartea de istorisiri şi care, în mod ininteligibil, pare că se îndoiau cumva de asta până acum. Fie că primesc amenzi de circulaţie, fie că se întâlnesc cu poliţiştii în tren, la examenul auto sau în cele mai nefericite momente de intimitate, scriitorii sunt asemenea nouă celor care adesea ne gândim de două ori dacă merită să povestim prietenilor, la o şuetă, ultima întâlnire anostă cu poliţia.
Construită din poveştile unei selecţii de scriitori de primă mărime, dintre care este imposibil ca unul-doi să nu atragă atenţia, numărându-se printre preferaţii celor care urmăresc literatura română de azi şi de ieri şi având scopul nobil de a-i apropia pe aceştia de cititori, oferindu-le celor din urmă o lectură uşoară, plăcută şi în bună măsură distractivă de weekend, cartea reuşeşte să nu dezamăgească pentru că, din când în când se ridică texte agreabile, unele chiar interesante care culminează cu textul final semnat de Radu Vancu, unul dintre puţinele în care chiar avem de-a face cu un scriitor la poliţie.
