Pare-se, unul dintre cele mai traduse volume semnate de Kazantzakis, ceea ce nu poate indica decât faptul că e ceva în cartea asta ce a fost necesar să ajungă în cât mai multe părți ale lumii. Și poate nu e doar despre biografia lui Francisc de Assisi, cât despre modul în care scriitura lui Nikos Kazantzakis vrăjește prin sinteza de realitate și imaginar. Pe scurt, biografia lui Francisc de Assisi este materialul central al cărții; călătorii, discuții, evenimente, prietenii. Viața unui om, controversată și admirată deopotrivă din perspectivă teologică și din multe alte puncte de vedere.

Totuși, Sărăcuțul lui Dumnezeu nu este o lecție de teologie, și nici vreun manifest al spiritualității, este o proză foarte bine scrisă, plină de viață, pe jumătate mitică, pe jumătate extra-ordinară. Personalitatea lui Francisc a fost așa, iar stilul lui Kazantzakis nu face decât să puncteze o poveste puternică și emoționantă care vrea să deschidă porți misterioase.

În fond, nu poți rămâne indiferent când citești paragrafe precum acesta: „Nu cumva nu există trup, mă gândeam în visele mele, ci numai suflet? Numai partea aceea de suflet pe care putem s-o atingem și s-o vedem o numim trup. În toate nopțile bolii mele, cum mă lua somnul, simțeam cum trupul dădea târcoale, ușor, liniștit, pe deasupra patului meu, ieșea pe fereastră și se plimba prin curte, se sprijinea pe vița-de-vie și apoi plutea ca pe valuri deasupra acoperișurilor din Assisi. Și-atunci am înțeles deodată marea taină: nu există trup, nu există trup, frate Leo, numai suflet! (...) Preotul ridică brusc capul; în dărăpănătura aceea de trup ochiul îî rămăsese numai flacără.”