Octavian Soviany este fără doar și poate unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani, fiind printre cei foarte puțini care reușesc să obține o armonie între cantitate și calitate. Este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar, desfășurând totodată și o susținută activitate de traducător din limba franceză. În materie de poezie, până în acest moment a oferit cititorilor săi nu mai puțin de cincisprezece volume și antologii, printre care se numără: Ucenicia bătrânului alchimist, Scrisori din Arcadia, Praful, pulberea și revoluția, Apocalipsul suav, Călcâiul lui  Magellan sau E noapte în Arhipelag. Ajuns anul acesta la vârsta de șaizeci și șase de ani, o vârstă ce reprezintă dublul vârstei hristice sau a bărbatului desăvârșit,poetul a lansat un nou volum de poeme denumit chiar șaizecișișase, editat de Casa de editură Max Blecher.

Fiind un volum aniversar, în paginile acestuia poetul își face nu atât un bilanț, cât mai curând o radiografie psihologică, cognitivă și emoțională, trecând pe curat ideile, gândurile sau credințele sale despre viață, iubire și moarte, dar mai ales despre poezie și destinul poetului, fapt întru totul eligibil, dat fiind faptul că, între viața lui Octavian Soviany și poezia sa, se poate pune fără ezitare semnul egalității. De altfel, acest lucru transpare și din poezia cu care se deschide noul volum: „Mie poezia/ mi-a făcut/ numai rău,/ mi-a amputat/ toate organele,/ mi-a furat/ până și/ saliva din gură,/ până și/ aerul din plămâni./ Pe mine/ poezia/m-a făcut om”. 

Citind acest nou volum de poezii, cititorul se va convinge de faptul că pentru Octavian Soviany poezia este o perpetuă simbioză între urât și frumos, între scabros și delicatețe, între țipăt și șoaptă, între trup și suflet, între nebunie și speranță, între moarte și viață, dar mai mult între moarte și înviere.