Dacă ar fi să descriem România printr-un singur cuvânt, cred că cel mai potrivit ar fi „diversitate”. Atât datorită factorilor geografici, cât mai ales celor istorici, țara noastră se poate lăuda cu o impresionantă paletă de diversități: etnice, culturale, religioase, și bineînțeles de relief, fiecare dintre aceste categorii, înregistrând mai multe subcategorii, astfel încât diversitatea să fie și mai mare, așadar și mai fascinantă. Ceea ce este însă de-a dreptul impresionant este faptul că în cadrul fiecărei categorii de diversitate, putem bifa cel puțin câte o capodoperă, înregistrată în cadrul catalogului patrimoniului mondial UNESCO, un ghid ce adună la un loc, tot ceea ce este mai remarcabil și mai definitoriu pentru fiecare țară din lume.
România este prezentă în lista patrimoniului UNESCO cu următoarele „minuni”: cetățile dacice, dintre care cea mai cunoscută este Sarmizegetusa Regia, care sunt cele vechi mărturii ale civilizației strămoșilor noștri geto-daci, centrul istoric al orașului Sighișoara, ce dovedește faptul că în epoca medievală Transilvania era perfect aliniată din punct de vedere cultural cu restul Europei, cetățile săsești Câlnic, Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz, Biertan și Valea Viilor, care dau mărturie despre integrarea în pământul românesc a sașilor și a secuilor, colonozați aici de stăpânitorii maghiari ai Ardealului, mănăstirile din Bucovina, unice în lume pentru faptul că sunt pictate și pe exterior, dintre care cea mai celebră rămâne Voronețul, cu acea nuanță de albastru imposibil de reprodus, Mănăstirea vâlceană Hurezi, devenită normativă pentru stilul arhitectural brâncovenesc, bisericile de lemn din Maramureș, ce surprind atât prin zveltețea turlelor ce se înalță dârze spre cer, cât și prin măiestria prelucrării lemnului, de asemenea unică în lume, și nu în ultimul rând, Delta Dunării, care se remarcă prin diversitatea biologică, aici existând în armonie, peste 5500 de specii de plante și animale, cifră ce o plasează pe locul 3 în lume, după Marea Barieră de Corali din Australia și Arhipelagul Galapagos din Ecuador.
Așadar, avem o mulțime de motive să ne mândrim cu țara noastră, dar și o mulțime de teme asupra cărora să reflectăm, pentru că aceste monumente istorice sau naturale nu ar fi ajuns până la noi dacă nu ar fi existat generații întregi de români care să le construiască, să le protejeze și să le restaureze la vremea potrivită, ceea ce înseamnă că inclusiv nouă ne revine sarcina și obligația de a le transmite mai departe urmașilor noștri într-o stare cât mai apropiată de cea de azi. Iar aceasta înseamnă în primul rând responsabilitate, iar în al doilea rând implicare. Nu e suficient să ne mândrim cu țara noastră, ci trebuie să o și păstrăm cel puțin la fel de frumoasă pentru generațiile următoare.
