Dragi copii ceva mai mari, v-ați întrebat vreodată dacă nu cumva poveștile copilăriei au fost modificate pentru a fi astfel pe placul tuturor? Nu v-a ridicat un semn de întrebare faptul că prea se termină toate cu bine? Că prea sunt toți eroii buni și grozavi și răului îi vin mereu de hac?! Că prea sunt toate prințesele frumoase și prinții toți din cale-afară de curtenitori și curajoși? Ei bine, Roald Dahl, un scriitor pentru care adevărul ficțional este mai presus de normele de igienă morală impuse de stomacurile și sufletele ultra-sensibile ale cititorilor alintați și-a făcut curaj și a dat cărțile pe față. Așadar, iată adevărul din spatele fardurilor bunului simț estetic mistificator:

Prințul din Cenusăreasa nu era deloc un tip galant, ci un sadic tăietor de capete de domnițe, fie ele urâte sau drăguțe. Piticii din Albă ca Zăpada nu mergeau bieții de ei să trudească în mină, la târnăcop și la lopată, așa cum „clasica” poveste îi arată, ci erau niște împătimiți pariori la cursele de cai; iar prințesa lor, așa-zisa gospodină desăvârșită, în loc să îi mustre și să-i aducă pe calea cea dreaptă, a intrat și ea în hora lor și s-a dedat la furtișaguri și la trișări ordinare. Scufița Roșie, nicidecum să fi fost o copilă naivă, pradă sigură pentru lupul cel viclean, ci o zgâtie de fată, o nimfetă deochiată, ce ținea pe sub rochiță, la jartea, un pistol cu care lupului i-a venit de hac: pac pac! Și asta nu doar în poveste ei, ci și în cea a celor Trei Purcei, of of of, bieții de ei. De ce am spus „bieții de ei”? Ei bine, citiți și aflați. Eu nu vă mai spun, să nu vă am pe conștiință că ați rămas oripilați.