Nu știu cine se ocupă de colecția de memorii de la Editura Cartea Românească, dar această colecție începe să îmi placă din ce în ce mai mult. Dacă au început cu volume dedicate editurii și jurnale de scriitor, mai nou apar volume de memorii, fie de temniță, fie de război, cum e și cel despre care scriu acum, acesta din urmă, din câte îmi dau seama, publicat pentru prima dată.
Boriz Rozescu s-a născut în Basarabia, iar primul fragment de memorii surprinde anul 1941 și fuga sa alături de familie înspre România cu toate riscurile de rigoare. Autorul scrie bine și scenele și amintirile acelor evenimente sunt bine descrise prin ochii copilului de atunci. Apoi volumul sare la anul 1944 și va insista pe acest an și pe următorul pentru că sunt doi ani în care Boriz Rozescu devine un soi de Tom Sawyer autohton. Deși învață bine la școală, e nevoit să se refugieze din nou, pentru că liniile frontului se apropie cu pași repezi, armata română și cea germană se retrag în dezordine, iar într-o noapte, prins fiind alături de tatăl său în bombardamentul asupra Galațiului, drumurile lor se despart și tânărul Boriz rămâne orfan pentru moment. Așa că alege să vagabondeze prin toată țara, mergând cu trenuri la întâmplare. E „adoptat” în câteva rânduri de familii care își doresc să aibă grijă de el, dar de fiecare dată dorul de propria familia și aerul libertății îl fac să fugă. Sunt doi ani de aventură și peripeție, cu întâmplări simpatice, dar unele și violente, însă doi ani care surprind atmosfera intimă a țării aflate în război, surprind starea de spirit și mai ales caracterul locuitorilor și modul în care supraviețuiesc acelor vremuri.
Mi-a atras atenția „vânătoarea de vrăjitoare” organizată după încheierea războiului, și anume vânarea refugiaților din Bucovina și Basarabia pentru a fi trimiși fie în Siberia, fie în minele din Donețk. Și mai sunt multe, multe detalii interesante. Citiți acest mic volum, merită atât pentru detaliile istorice, cât și pentru valoarea lui literară.