Romanul lui Jim Crace este, în ciuda aparenţei de simplă relatare a dificultăţilor secerişului dintr-un sătuc uitat de lume din secolul XVI, o scriere plină de reflecţii asupra alterităţii şi puterii. Când comunitatea aceasta, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul aspru şi nerodnic al moşiei, se confruntă cu spectrul Străinului, prezent sub tot felul de forme, se petrece ceva care seamănă cu ultimul ghiont dat bolovanului pe buza văii. Nicio regulă nu scapă transformării atunci când este menită să ţină duşmanul la distanţă şi diviziunile specifice grupului dispar, pentru că circumstanţele identice fac masa să se comporte ca un singur individ. Desigur, ce spun eu aici sună schematic şi niţel didactic, însă Jim Crace o formulează altfel, pornind într-o manieră seacă şi scurtă, precum graiul lipsit de adâncime ai locuitorilor satului, dezvăluindu-şi uşor cadenţe aici poetice, dincolo de o puternică forţă vizuală, descriptiv şi analitic în acelaşi timp.