Războiul nu pare să aibă chip de femeie, așa este, însă fără aportul acestora la cele două războaie mondiale poate că rezultatul ar fi fost cu totul altul. Femeile au fost foarte active în toate părțile combatante mai mult ca oricând, sau cel puțin asta este impresia cu care rămâi datorită multitudinilor de volume care le sunt dedicate. Aleksievici are marele avantaj că pune accentul pe firea femeilor, altfel decît cea a bărbaților, care pot să facă din război o mentalitate, un mod de viață și de moarte, ba chiar un loc de muncă sau o a doua familie. Femeile nu sunt așa. Femeile nu înțeleg crima și se întreabă de ce au ajuns să o facă și cum au putut să o facă. Femeile sunt obișnuite să dea viață, nu să ia. Femeile sunt obișnuite să îngrijească, nu să lase în noroi corpuri încă vii care se îndreaptă cu repeziciune către starea de cadavru. Femeile nu se înțeleg cu moartea decât după ce aceasta se întâmplă, iar modul lor de a o înțelege și a trăi cu ea este prin jelanie și prin încercarea de a păstra în sufletul lor amintirea celor ce au trecut în neființă.
Autoarea îmbină într-un mod câte se poate de natural mărturisirile femeilor care au participat la război cu observații personale, adeseori melancolice și cu atenție scrise, observații care te fac să citești cu și mai multă atenție și implicare interviurile luate de aceasta.
