Deși începutul războiului arabo-israelian sau israelo-palestinian este plasat, de jure, în anul 1948, se poate cu ușurință spune că el se desfășura deja, sub forma unor episoade de mai slabă intensitate, de foarte mulți ani (unii ar spune chiar de mii de ani, împingând istoria conflictului în timpurile biblice), din perioada primelor imigrări masive ale evreilor apatrizi în Palestina, teritoriu care, deși în antichitate aparținuse israelienilor, prin drept divin, fiind vorba despre acel Tărâm al Făgăduinței menționat în Vechiul Testament, totuși de peste o mie de ani aparținea politic și istoric arabilor palestinieni.
Scânteia care a dat foc butoiului cu pulbere s-a produs în anul 1947, când O.N.U. a decretat formarea, în hotarele vechii Palestine, a două țări: Palestina și Israel. Deși rezoluția presupunea o coabitare pașnică între cele nouă națiuni/etnii, această directivă s-a dovedit foarte curând a fi o pură utopie, violențele între extremiștii evrei (sioniștii) și cei arabi (Hamas) începând chiar la o zi distanță după decretul de împărțire a teritoriului Palestinei între cele două state.
În studiul său, Efraim Karsh prezintă pe larg principalele momente ale acestui război, limitându-se doar la anul 1948, practic la primul episod important din conflictul armat ce durează până în zilele noastre. El analizează cu acribia și obiectivitatea unui istoric angajat contextul istoric general, punctele forte și punctele slabe atât ale unei tabere, cât și a celeilalte, implicarea O.N.U. și a altor state în război, atât ca aliați ai israelienilor sau ai palestinienilor, cât și ca promotori ai păcii în teritoriu, descrie scene de război, redă mărturii ale celor direct implicați, și își încheie volumul cu analiza primului armistițiu, suficient de fragil cât să fie rupt, la doar câțiva ani distanță, în 1956, când se desfășoară cea de-a doua fază importantă a acestui conflict.
