În spațiul cultural românesc, literatura LGBTQ+ nu poate oferi prea multe referințe, fiind subdezvoltată și tratată de obicei ca o notă de subsol. Dacă în secolul trecut, doar studenții de la Litere și curioșii puteau afla aspecte din universul literar al minorităților sexuale citind PRINCIPELE sau CALEA VICTORIEI, astăzi, ne sunt oferite câteva variante suplimentare, cei mai activi scriitori fiind Adrian Schiop, Sașa Zare și Răzvan Andrei. În această recenzie mă voi referi la volumul recent apărut al celui din urmă.

Deși nu este singurul care tratează cu ajutorul instrumentelor poetice subiectul homosexualității, (editura OMG lansând până acum și volumele SUPINE DREAM ȘI SOFTBOI MIMOSA), RAPORT CĂTRE WALT WHITMAN este special deoarece este primul care își asumă caracterul de manifest. Continuând ideile transpuse în JAZZ PENTRU IGUANE, Răzvan Andrei își împarte volumul în două părți, prima concentrându-se pe latura biografică, iar a doua pe imaginarea unui discurs care onorează atât victimele din trecut ale prejudecăților și cruzimii, cât și pe cei care se confruntă în prezent cu diferite forme de alienare sau chiar violență. Frustrări cotidiene, anxietăți legate de viitor, probleme de clasă și statut social sau dorința de a aparține, toate acestea se regăsesc în versurile sincere și pline de furie.

Dincolo de a fi un simplu omagiu adus unui poet a cărui sexualitate a fost intens speculată de-a lungul istoriei literare, RAPORT CĂTRE WALT WHITMAN este și punctul care marchează maturizarea creativă a lui Răzvan Andrei, acesta asemănându-se cu Kazantzakis în privința încheierii drumului inițiatic și stabilirea valorilor spre care aspiră în arta sa. În final, ceea ce vrea să ne arate este că pentru comunitatea LGBTQ din România Nu există istorie, nici biografii! Doar lungi, inconstistente urlete de disperare.