Despre Vasile Andru aș îndrăzni să spun că a fost, după Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, personalitatea românească cu cea mai mare deschidere spirituală, explorând cu aceeași dăruire și deschidere atât creștinismul ortodox, până în cea mai sublimă latură a sa, care este isihasmul, cât și religiile orientale, având întâlniri și dialoguri foarte fructuoase cu mulți inițiați ai acestor religii. 

Dar, așa cum o arată lucrarea „Psihoterapia isihastă”, el nu și-a limitat setea de cunoaștere doar la nivelul religiosului, al sacrului, ci a vrut să cunoască omul în deplinătatea sa, astfel că s-a avântat și în studiul științelor socio-umane. Astfel, lucrarea aceasta se prezintă ca o paralelă sau mai degrabă ca o corelație între practica isihastă de aflare a liniștii prin intermediul rugăciunii inimii sau a minții și practicile psihoterapiei clasice, de specialitate. Laitmotivul pe care Vasile Andru îl susține în această carte este acela că toate bolile, atât cele fizice, cât și cele psihice, vin asupra omului din cauza unor dizarmonii sufletești instaurate pe fondul unei vieți duhovnicești nepotrivite. Drept pentru care, recomandă ca în orice situație de boală, omul să își consulte mai întâi sufletul, în dimensiunea sa spirituală.