La prima lectură, Psalmii lui Radu Vancu pot fi socotiți mai degrabă anti-psalmi, anti-cântări de anti-slavă adresați unui Dumnezeu orb, mut și surd, total absent din viața credincioșilor săi. Asemenea lui Iov cel din Vechiul Testament, Vancu se ia de piept cu Dumnezeu, dar nu atât pentru a-i cere socoteală de cele ce se întâmplă nedrept în viața sa, ci mai degrabă pentru a-L amenda pentru nepăsarea cu care asistă aparent neputincios la nenorocirile ce se întâmplă în lumea întreagă, la atentatele teroriste, la nenorocirile copiilor a căror viață se petrece în foamete și război, la guvernele corupte ce năruiesc toate valorile morale și materiale ale țărilor pe care le căpușează.
Spuneam că aceasta ar putea fi atmosfera psalmilor la prima lectură. Pentru că, citind apoi dimpreună cu spațiul dintre versuri și dintre cuvinte, te va izbi adevăratul sentiment ce-l domină pe poet: nici urmă de necredință sau de ură împotriva divinității, ci mai degrabă un sentiment de milă față de neputința lui Dumnezeu de a schimba propria ordine. El știe că odată ce le-a dat oamenilor libertatea de a face tot ce vor, Creatorul este complet neputincios, și îl doare această stare a lucrurilor. Și-ar dori ca Atotputernicul să revină asupra propriilor decizii, să-și bată joc de libertatea celor răi și să facă bine tuturor oamenilor împotriva dorințelor acestora. De altfel, tot noianul de ironii, glume proaste și înțepături pe care acesta i le aruncă în obraz lui Dumnezeu nu este altceva decât un fel disperat de a-l ațâța pe Marele Neputincios, de a-l scoate din minți și de-al determina pe această cale, complet ne-ortodoxă să intervină în mersul lumii și să restabilească ordinea și armonia între oameni.
