Jean-Yves Leloup este preot ortodox francez, cu solide studii de filosofie și psihologie, având totodată și un traseu teologic și mistic foarte interesant, în sensul că și-a început misiunea sacerdotală în cadrul ordinului catolic dominican, a trăit o perioadă experința athonită, trecând apoi la ortodoxie. Dar ceea ce îl face cu adevărat o figură remarcabilă este faptul că și-a pus toate abilitățile dobândite de-a lungul anilor săi de formare profesională și duhovnicească în slujba unei misiuni extrem de dificile, și anume cercetarea și interpretarea evangheliilor apocrife atribuite lui Toma, lui Filip, lui Iuda Iscarioteanu și Mariei Magdalena.
Interesantă este însă maniera critică în care a efectuat analiza acestor texte socotite eretice, în sensul că ele contravin învățăturilor Bisericii, fundamentate pe baza scripturilor desemnate ca fiind canonice, adică oficial acceptate de întreaga Biserică. În primul rând, el pornește de la realitatea faptului că în perioada creștinismului primar, au existat mai multe grupări așa-zis creștine, ale căror învățături difereau, fiind uneori de-a dreptul contradictorii, în funcție de formarea gnostică a fiecărei comunități în parte. Astfel se explică de ce evangheliile apocrife diferă considerabil de cele canonice. Pornind de la această premisă, el caută să scoată din textule fiecărei evanghelii apocrife acele elemente care, privite prin prisma filosofiei, psihologiei și a emoțiilor ce au străbătut creștinismul primar, ar putea fi complementare celor canonice și ar putea astfel aduce o lumină nouă asupra învățăturii Bisericii de astăzi. Astfel de elemente găsește în cadrul evangheliilor atribuite lui Toma, Filip și Mariei Magdalena, însă nu și în cea atribuită lui Iuda Iscarioteanu, despre care spune că ea a aparținut unei comunități a cărei gnoză se baza pe principii maniheiste, care nu au absolut nimic în comun cu niciuna dintre celelalte forme de manifestare ale creștinismului primar.
De asemenea, m-a surprins faptul că Jean-Yves Leloup se străduiește să rămână întotdeauna în echilibru, să nu se lase „răpit” nici de posibilitățile aproape infinite de explorare pe care i le dă formarea sa filosofică și psihologică, nici de rigorile pe care i le-ar putea impune afiliera sa duhovnicească la creștinismul ortodox. Și în mare măsură chiar reușește și aceasta datorită faptului că el asociază dogmele Bisericii Ortodoxe, cele stabilite în cadrul primelor șapte sinoade ecumenice, nu cu limitarea indusă de „dogmatiști”, ci, așa cum este și firesc, cu libertatea ce derivă din conținutul lor intrinsec, adică din prezența duhului lui Hristos, care este garantul exclusiv al liberății.
