Un tânăr student plânge cu amar în grădină, pentru că nu găsește niciun trandafir roșu, fără de care fata pe care o iubește nu va accepta să danseze cu el la bal, ceea ce nu îi va aduce decât o mare durere în suflet. Privighetoarea, văzându-l atât de trist și mai ales atât de îndrăgostit, se hotărăște să-l ajute și pornește în căutarea unui trandafir roșu. Nu găsește decât un trandafir care ar fi putut să fie roșu, dacă repetatele nenorociri venite din partea naturii, nu i-ar fi secătuit puterea de a înflori. Singura posibilitate pentru a mai da o dată o ultimă floare, era ca tufa slăbită de puteri să fie hrănită cu sânge. Aflând aceasta, privighetoarea s-a oferit să îi ofere sângele ei în schimbul unei singure flori roșii de trandafir. Astfel că, la lăsarea serii a venit și s-a înfipt cu pieptul într-un spin, cântând apoi până în zori și totodată până când ultima picătură de sânge s-a scurs din inima ei în inima trandafirului. Când studentul a venit din nou în grădină, a găsit trandafirul mult dorit și rupându-l s-a dus într-un suflet la aleasa inimii lui să i-l ofere împreună cu dragostea sa. Între timp, aceasta primise de la un alt băiat niște bijuterii, iar trandafirul i s-a părut neînsemnat, astfel încât l-a refuzat, desconsiderând de asemenea și sentimentele curate ale tânărului student.
Povestea aceasta este una foarte tristă: privighetoarea moare, dragostea tânărului este rănită, trandafirul este aruncat și strivit de lumea nepăsătoare. Dar ea ridică o seamă de întrebări despre valoarea dragostei precum și despre valoarea sacrificiului. Oare dacă privighetoarea ar fi știut că povestea se va termina așa, s-ar mai fi sacrificat pentru a aduce la viață trandafirul? Ceva îmi spune că da. Pentru că actele săvârșite din inimă și din convingere nu au nevoie nici de garanții, nici de răsplată. Ele au în sine întreaga valoare de care au nevoie pentru a fi desăvârșite.
