E o antologie de povestiri, nu un roman. Treaba asta, în sine, e dezamăgitoare. Pare să afecteze seriozitatea cărţii, făcînd autorul să pară doar un novice care bate la porţile Literaturii și nu un scriitor instalat în siguranţă dincolo de ele. Sunt cuvintele lui Alice Munro, referindu-se la cartea uneia dintre protagonistele din Prea multă fericire, antologia sa de povestiri. Totuși, Academia Suedeză decide să decerneze Premiul Nobel pentru Literatură unei autoare de nuvele, atrăgîndu-ne atenția asupra unei opere valoroase pe care altfel am fi ignorat-o. Nuvelele lui Munro sunt povestiri casnice care se inspiră din viața clasei de mijloc canadiene. Ele surprind momente în care banalul unor existențe aparent terne este transfigurat de evenimente care reaprind sensibilitatea personajelor. Stilul, amintind de acela al lui Raymond Carver, e simplu, discret aluziv, aparent lipsit de reflexivitate, de un lirism reținut dar puternic evocator.
