Volumul „Povestiri din singurătate” reprezintă cântecul de lebădă al lui Ivo Andric, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1961, fiind alcătuit din ultimele sale scrieri, și publicat postum, în 1976.
Ce au în comun cele unsprezece povestiri reunite sub acest titlu aflăm încă din Prologul ce le precede: în fiecare dintre acestea autorul ne relatează câte o întâlnire pe care a avut-o în singurătatea casei sale din Sarajevo cu câte o „fantomă”, cu câte un duh al unor personaje insolite, ce au trăit cu zeci sau sute de ani în urmă, și care par a nu se putea odihni până nu își vor fi dezvăluit, prin intermediul acestuia, acea taină pe care nu au apucat să și-o dezvăluie în timpul vieții. Deși provin din epoci diferite și din medii sociale diferite, de la înalți funcționari imperiali la sclavi, cele unsprezece spirite au totuși ceva în comun: singurătatea, chiar dacă la fiecare aceasta se manifestă și chiar se definește diferit. De asemenea mai au în comun și faptul că fiecăruia i-a fost dat să trăiască câte un episod care i-a deturnat definitiv și de cele mai multe ori în mod fatal, firul vieții. În fond, despre aceasta este vorba în fiecare povestire: despre perpetuu război dintre destin și soartă, dintre viață și clipă, dintre măreție și decădere, dintre extaz și agonie.
Și le mai unește ceva, și anume maniera narativă, autorul dovedindu-se un povestitor desăvârșit, ce te capturează prin poezia țesută printre rânduri și te ține captiv, nu până la finalul povestirii, ci până la acela al volumului.
