Literatura japoneză se definește, la nivelul formei, prin tendința spre esențializare, prin grija de a nu face risipă de cuvinte, de a transmite cât mai multe senzații prin cât mai puține cuvinte și cu atât mai mult prin invitația pe care o face cititorului de a vizualiza și dezvolta imagini și stări vag ilustrate, adeseori nenumite, ci doar sugerate. Sunt binecunoscute poemele nipone de tip tanka sau haiku, în câte cinci, respectiv trei versuri. Ei bine, uneori și-n proză lucrurile stau asemănător. Iar unul dintre autorii care au readus în prim plan proza scurtă și foarte scurtă în literatura japoneză a fost Yasunari Kawabata, primul autor japonez premiat cu Nobel.
Volumul „Povestiri de ținut în palmă” adună la un loc 103 proze scurte și foarte scurte, în care autorul ilustrează povestiri și amintiri din copilăria și adolescența sa, plasându-le adeseori într-un interval atemporal, suspendat între vis și realitate, ceea ce dă o savoare aparte fiecărei proze în parte. Printre temele sale recurente se numără dragostea, sub toate formele sale de manifestare, moartea, singurătatea, natura – atât de dragă japonezilor, precum și cultura specifică Țării Soarelui-Răsare. Iar în ceea ce privește vocea narativă, Kawabata se dovedește a fi un veritabil cameleon al stărilor exprimate, oscilând foarte ușor între exaltare, disperare, blazare, ironie și sobrietate. Așadar, avem în această carte un adevărat puzzle de stări și imagini, care odată rezolvat ne oferă o imagine complexă și aș îndrăzni să spun completă asupra vieții și culturii Japoniei din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
